REPERE ISTORICE – GLASUL DOCUMENTELOR
Primele mărturii despre localitatea Bocsig le avem sub numele de Bakszeg(după istoricul Fabian) şi Bakolszegh precum si Baconyszeg (după istoricul Marki Sandor). In jurul anului 1932 găsim comuna cu numele Karagheorghevici după numele proprietarului acestui domeniu Alexandru Karagheorghevici.
Documentele Academiei Române vol.I sec.XI-XIII litera c, pag. 17-13 consemnează faptul ca înainte de anul 1200, proprietar al acestor locuri a fost Beke Grigore, tatăl Banului Luca si a fratelui său Ioan. Aceştia au fost deposedaţi şi scoşi în anul 1199 din proprietatea Mănăstirii Dienius (Sf.Duh). La fel e consemnat faptul că în anul 1258 era proprietar al moşiei Tămand comisul Both descen-dent al familiei Beke al cărui urmaş cu numele Dionisie ar fi înte-meiat un sat pe locul numit azi Dealul lui Băltău. Sunt indicii ca nobilul Beke sau un urmaş al acestuia a purtat numele de Boc sau Boca nume frecvente în acea vreme. Istoricul maghiar în lucrarea Codex Diplomaticus-reproduce un document din anul 1263 în care se adevereşte că Voivodul loan al Beiuşului si fraţii săi Boc şi Ball s-au împăcat cu Nicolae fiul lui Candea din Zlatna.
De aici presupunerea că numirea comunei Bocsig provine de la o căpetenie care a avut un rol hotărâtor în întemeierea ei traduce-rea acestei numiri însemnând – reşedinţa lui Boc – sau reşedinţa lui Bocu-(Vasile Frenţiu-Boc + Szeg; szeg-reşedinţă;Bocszeg-Bocsig).
In cursul anilor urmaşii familiei Beke printre care şi cei a Banului Luca, părasindu-şi religia trecând la catolicism au fost maghiarizaţi devenind vestita familie-Loszoncy. Membrii acestei fami-lii s-au răspândit prin Ardeal şi Transilvania, jucând un rol impor-tant în istoria Statului Maghiar care a ocupat aceste teritorii.
In anul 1387 Ştefan Loszoncy devine stăpân peste tot terito-riul Ineului, Pancotei şi Deznei, deci Bocsigul, Iercăşteul (sat situat la intersecţia hotarului între Mânerau şi larcos) erau sub stăpânirea sa. Istoricul Marki Sandor consemnează în monografia judeţului Arad la pag.223-235 că în anul 1429 Căntratăul cu pădurile din jur aparţi-neau familiei Samdyeszi iar în perioada 1553-1561-Bocsigul,Iercăşteul, Căntratăul figurau ca proprietăţi ale familiei Laszoncy împreună cu Mănăstirea Dienius(Sf.Duh).
In septembrie 1566 Ineul cu satele din jur printre care Bocsi-gul, Căntratăul, Iercasteul, Mânerăul până la Beliu cade sub stăpânire otomană care se întinde pe o perioadă de 29 ani (octombrie-1595) In noiembrie 1599 ca urmare a victoriei de la Selimbăr, Comutatul Zărandului între care si garnizoana Ineului cu împrejuri-mile intră sub stăpânirea lui Mihai Viteazul. In lupta de la Mirăslău participa alături de oştirea lui Mihai Viteazul si garnizoana Ineului.
Este dificil de realizat o analiză riguroasă a problematicii concrete,specifice a evoluţiei demografice a comunei datorită faptului că dispunem de prea puţine informaţii certe cu privire la populaţie. Prima menţiune documentară referitoare la populaţia aşezării este anul 1746 cu datele specificate mai sus, apoi anul 1834. După această dată informaţiile sunt din ce în ce mai bogate şi mai precise astfel încât devine posibilă o analiză a evoluţiei de ansamblu a populaţiei pe perioade mai scurte de timp.
Peste câteva luni în drum spre Praga, venind dinspre cetatea Deznei în garnizoana Ineului, Mihai Viteazul trece şi prin Bocsig (1600). Legenda spune că Mihai Viteazul ar fi poposit în parcul Ineului sub copacul-Tisa-care stăjuieşte şi azi parcul orăşenesc. In anul 1609 Toldy Stefan devine stăpânul ţinutului Ineului deci şi a Bocsigului si Contratăului.In anul 1658 întreg Comitatul Zărandului garnizoana Ineului cu împrejurimile ei cade pentru a doua oară sub stăpânirea otomană până în 1693 când este înlăturata de către trupele habsburgice. Istoricul Fabian Gabor consemnează în „Istoria Judeţului Arad” la pag.209-2l0 că la 11 decembrie 1732 împăratul Carol al VI lea al Austriei donează ducelui Rainold de Modena tot teritoriul din jurul cetăţii Siria, Boros, Ineului, Dezna şi Hălmagiului cu toate satele aparţinătoare şi locuitorii lor. Recensământul din anul 1746 consemnează existenţa satului Bocaig alcătuit din 15 familii, Errcos-taul cu 7 familii şi Contractăul cu 13 familii iar Chiş-Tămand cu 8 familii. Din cele 43 familii numa 32 familii aveau în posesie pământ arabil şi casă pentru locuit,4 familii aveau numai casa iar 7 familii nu posedau nimic.
In Monografia judeţului Arad la pag.691-istoricul Marki Sandor consemnează faptul că la 17 iulie 1821 moşierul ungur Francisc Laszlo devine proprietarul moşiei Tamand.Acesta din dorinţa de aşi gospodări cât mai bine moşia donează o suprafaţă de teren pentru construirea vetrei unui sat în jurul castelului şi construcţiilor anexe prin comasarea celor patru sate :Bocsig, Chiş-Tămand , Ercăstău şi Contractau ultimele două fiind înconjurate de pădure. Astfel s-a conturat actuala vatră a satului cu străzi longitudinale tăiate de uliţi drepte. In planul satului era prevăzută suprafaţa cuprinsă între localul Primăriei(fosta clădire a administraţiei moşiei; şi şcoala veche (fostul castel) pentru a fi amenajată pentru târg.
Documentele vremii confirmă faptul că la 15 mai 1834 la zece ani după comasarea satelor noua aşezare cuprindea 153 familii cu 765 suflete. In conscripţia din 1855 se consemnează existenta în comună a 240 gospodării cu 1091 suflete din care 523 bărbaţi şi 568 femei. In timpul revoluţiei de la 1848 atunci când armata revolu-ţionară a lui Avram lancu a pătruns pe Valea Crisului Alb până în zona Bocsig si pe Valea Mureşului până la Săvârşin ţăranii băştinaşi nu numai că s-au alăturat acestor armate ci s-au încadrat direct în luptă împreuna cu ele.(S.Dragomir-„Studii şi documente”-vol.Ill pag. 138-154). Armata ungară a fost înfrântă la Siria în august 1849. Curtea de la Viena si-a asigurat victoria. Locuitorii comunei Bocsig au trăit aceste evenimente. Ei au participat la răscoalele locale împotriva robotei, pentru revizuirea ocupării păşunilor si ogoarelor si înlăturarea vechilor dregători. De asemenea erau împotriva recru-tărilor şi înrolărilor în gărzile naţionale maghiare organizate pentru menţinerea ordinii nemeşilor-marii proprietari de pământ.
La 13 august 1849 populaţia din Bocsig se răscoală împotriva moşierului Laszlo si comerciantului Ransburug Maricz dând foc jirezi lor de furaje şi prădând cârciuma producând o pagubă evaluată de instanţele de judecată la 42.135 florini. Moşierul Laszlo şi comerciatul Maritz au reuşit sa fuga fără să fie maltrataţi. Prin sentinţa 7/1352 a tribunalului regal din Oradea sunt judecate şi sancţionate 7 persoane bărbaţi şi femei.
Starea de revolta care se menţine si după revoluţie îl deter-mină pe moşierul Laszlo sa vândă în anul 1864 moşia din Bocsig prin-cipesei Persida Caragheorghevici soţia princepelui Alexandru Cara-heorghevici fostul rege al Serbiei, detronat în decembrie 1855. Stabi liţi în Bocsig în conacul cumpărat de la Laszlo au vrut să-şi constru-ioască un castel în zona actualei staţii C.F.R. lângă fostul sălaş cumpărat după 1924 de Butar Miron-Belea. Moartea soţiei şi înmormânta-rea sa ei în cimitirul dinspre Ineu îl determină să construiască castelul din comună – clădirea care în prezent este local de şcoală.
Alexandru Caragheorghevici a avut trei copii: Arsa, Gheorghe şi Petru. Cel mai mare, principele Arsa cu un comportament vicios, antre-nat în jocul de cărţi a pierdut întreg domeniu în favoarea marchizului francez Lessevolle. Familia Garagheoeghevici a fost nevoită să păraseasca comuna. Marchizul Lessevolle având un comportament dur faţă de localnici, a fost tratat cu ură de către supuşi, lotrii dând foc cocinilor cu sute de porci care au ars de vii, interzicându-le slujitorilor sa intervină pentru a-i salva. Apoi i-au împuşcat unicul fiu în drum spre Ineu lângă balta Sodomn. Forţat de aceste evenimente marchizul vinde în anul 1881 întreaga moşie baronului Eleş Armin. In timp mai sunt amintiţi proprietari de părţi din moşie Eleş, Gheza,Fiul baronu-lui Soimoş, Herman Cristian, Cara, Ionele, Torok.
In anul 1865 la l septembrie împăratul de la Viena a dizolvat Dieta din Sibiu(1-IX-1865) şi a convocat una nouă, aleasa în 1868 prin sistemul alegerilor din 1701. Aşa s-au readus în dieta 42 unguri, 32 saşi, alături de 42 români. Marea majoritate maghiară a-a grăbit să voteze unirea Transilvaniei cu Ungaria. A urmat reorganizarea imperiu-lui pe baza unei monarhii dualiste, Austro-Ungaria iar vechiul voivodat (principat) Transilvania îşi pierde individualitatea politico-terito-rială şi este încorporat Ungariei. A urmat politica de maghiarizare forţată a românilor prin Legea naţionalităţilor şi Legea învăţă-mântului din anul 1868.
In 1869 se constitue Partidul Naţional al Romanilor din Banat şi Ungaria condus de Alexandru Mocioni, urmat de Partidul Naţional Român din Transilvania condus de Ilie Măcelăriu cu rolul de a menţine mereu trează Conştiinţa Naţionala.
In timpul Războiului de Independenţă(1877-1878)românii transilvăneni au fost alături de fraţii lor de peste Carpaţi. Locuito-rii din Bocsig mobilizaţi şi îndemnaţi de preotul paroh fac o colectă de bani si o trimit pentru ostaşii români răniţi pe front, colectă la care au contribuit majoritatea locuitorilor.
Dupa proclamarea regatului România în 1831 românii din Banat şi Transilvania s-au unit în Partidul naţional român sub conducerea Dr.Ioan Ratiu cel care mai târziu (1892} a organizat acţi-unea Memorandului împreună cu Gh.Pop de Băseşti, Eugen Brate, Vasile Lucaciu si Septimiu Sever. Impăratul Fransz losef a refuzat să pri-mească Memorandumul,e xpediindu-l guvernului ungar care a intentat procesul judecat la Cluj în 1894 – Procesui memorandistilor. Si oamenii acestor locuri în frunte cu intelectualii satelor s-au aflat în miezul acestor evenimente precum şi a celor care urmau să se pregă-tească pentru Marea Unire de la l Decembrie 1913.
In prima jumătate a lunii noiembrie 1918, in Transilvania s-au constituit aproape peste tot consilii şi gărzi naţionale române, în adunări obşteşti prn alegeri autentic democratice care urmau să pregătească populaţia pentru marea adunare de la Alba lulia din 1 decembrie 1918. Printre cei aleşi de locuitorii comunei Bocsig se numărau cetăţenii: Bulzan Avacum, Robu Nicolae, Tigan Pavel care s-au aflat în fruntea Gărzii Naţionale locale din comună, După Unirea de la l decembrie 1918, comuna cunoaşte o impor-tantă dezvoltare politică, economică şi culturală. Transformările cele mai importante în economia comunei în perioada interbelică au fost determinate de reforma agrară din 1921, legiferată sub imperiul necesităţilor de natură obiectiva precum şi a frământărilor locui-torilor, reforma agrară din 1921 a redus în proporţii considerabile marea proprietate moşierească determinând ample modificări în structura proprietăţii. Astfel au fost împărţite 2157 iugăre cadas-trale cu prioritate văduvelor şi invalizilor de război.
Reforma a avut ca efect în anii următori o ameliorare a stării economice şi sociale a locuitorilor.
Beneficiind de legile privitoare la circulaţia pământului rural din 13 martie 1925 si din 20 august 1929 oamenii înstăriţi şi-au întărit poziţiile in dauna ţăranilor cu proprietăţi mici si mijlocii. Inegala dezvoltare a forţelor de producţie din agricultura, productivitatea scăzută în unele sectoare, politica fiscală excesiva,camătă, au influenţat negativ dezvoltarea gospodăriei ţărăneşti, mulţi proprietari fiind determinaţi să vândă o mare parte din pământ. Incepând cu anii 1939-1940 situaţia locuitorilor comunei se înrăutăţeşte în raport cu pregătirile celui de-al doilea război mondial şi apoi de urmările acestuia. Incep închiziţiile, concentră-rile şi mobilizările, rămânând pentru muncă doar femeile, bătrânii şi copii, ceea ce făcea ca munca câmpului să fie făcută necorespunzător, să rămână suprafeţe de pământ nelucrate.
Ocupaţiile tradiţionale de baza ale locuitorilor comunei au fost agricultura si creşterea animalelor, cu accent pe cele de tracti-une. Aceasta este înfăţişată în Conscripţiile din secolul al XVIII lea si prima jumătate a secolului al XIX lea care atesta folosirea în comună a păşunilor şi pădurilor moştenite din vechea formă a obştei teritoriale româneşti precum şi existenţa asolamentului bienal şi trienal, cunoscându-se sistemul împărţirii pe tarlale, semn al unei agriculturi evaluate.
Creşterea animalelor îmbracă forma păstoritului local sau sedentar, caracterizat prin păşunatul în turmă în timpul verii pe păşunea satului, iar în timpul iernii prin furajarea animalelor în cadrul gospodăriilor. In ce priveşte munca pământului s-au păstrat până la începutul secolului nostru unelte arhaice, plugul de lemn, grapa din târş si cea cu dinţii din lemn confecţionate de localnici cu unelte simple:secure, bardă, mezdrea, sfredele, ferăstrău.
Cea mai mare parte din suprafaţa de pământ se cultiva cu grâu.Seceratul grâului era o activitate la care participau toţi membrii familiei. Legaturile de spice le făceau bărbaţii şi femeile deopotrivă, snopii rezultaţi fiind aşezaţi in cruci care puteau să fie de 25 de snopi, şi se asezau pe mijloeul holdei pentru a evita cât mai mult umiditatea. In acelaşi scop mai întâi se punea un snop numit-popă-cu spicile spre apus peste care se clădeau ceilalţi snopi sub formă de cruce cu spicele spre interior,iar în vârf se aşeza alt -popă – cu spicele spre apus. După 3-4 săptămâni de la seceriş snopii erau transportaţi în sat, depozitaţi pe arie şi apoi se proceda la scoaterea boabelor din spice(treieratul). Pentru această lucrare se folosea-imblaciul-(doua bucăţi de lemn rotund,una mai lungă(180 cm) si alta mai scurtă(30 cm) legate cap la cap). Snopii de grâu erau aşezaţi pe două rânduri cu spicele în interior şi se loveau cu imblaciul pana se scuturau toate boabele din spic. Paiele se scuturau de boabe cu furca din lemn, iar boabele se scuturau şi se vânturau de pleavă la vânt şi cu ciurul. Un alt procedeu era călcatul spicelor din snop cu caii sau boii până la apariţia batozelor de mână care erau acţionate de patru oameni şi a batozelor cu iergan care erau acţionate cu caii. Alesul grâului de pleava se făcea cu vânturatoarea. Pe lângă agricultură şi creşterea animalelor din rândul ocupa-ţiilor secundare a unei părţi a locuitorilor a fost vânătoarea şi pescuitul, îndeletniciri care în condiţiile unei economii naturale închise din epoca feudala au avut o pondere apreciabilă în gospodă-ria ţăranului. Una din consecinţele acestei stări de fapt este si perpetuarea în tradiţia populara a unor elemente străvechi,legate de practicarea acesor ocupaţii.